1Într-o vale cu iarbă argintie și înaltă trăia o tânără unicorn pe nume Luna. Luna iubea zilele, când totul era luminos și ușor de văzut. Dar, când se lăsa noaptea, întunericul îi făcea burtica să fâlfâie de emoție.
2"Nu-mi place întunericul," i-a spus Luna mamei sale. "Nu pot vedea nimic." Mama ei a mângâiat-o ușor cu botul. "Hai să facem o mică plimbare și îți voi arăta un secret al nopții."
3Au pășit împreună sub cerul albastru închis. La început, Luna ținea ochii strâns închiși. Dar mama ei i-a șoptit blând: "Deschide-i încet. Întunericul nu e gol. E plin de lucruri liniștite."
4Luna și-a deschis ochii. Sus de tot, mii de stele pâlpâiau, ca niște prieteni mici care dau noroc. Nu le văzuse niciodată pe timpul zilei luminoase.
5"Stelele apar doar în întuneric," i-a spus mama sa. "Dacă ar fi mereu lumină, nu le-ai putea cunoaște." Luna a privit stelele și s-a simțit puțin mai curajoasă.
6Apoi, Luna a observat altceva. Vârful cornului ei strălucea, o lumină caldă și blândă, ca o mică lună pe care o putea lua cu ea oriunde mergea.
7"Lumina asta a fost mereu în tine," i-a spus mama ei. "Ea strălucește cel mai frumos când lumea devine liniștită și întunecată." Luna a luminat drumul cu strălucirea ei blândă, iar întunericul nu a mai părut atât de înfricoșător.
8În acea noapte, Luna s-a ghemuit în iarba argintie. Și-a lăsat cornul să lumineze blând lângă ea și a privit stelele clipocind deasupra. A înțeles că nu trebuie să-i fie teamă de întuneric. Acolo trăiesc lucruri liniștite și frumoase. Noapte bună, Luna. Noapte bună.
