1Iona era un om căruia îi plăcea acasă. Îi plăcea mirosul pâinii care se cocea dimineața și sunetul păsărilor de la fereastră. Dar într-o zi, a venit un mesaj — un simțământ puternic și limpede în inima lui. Du-te la Ninive, spunea. Spune-le oamenilor de acolo că îi văd. Ninive era foarte departe, plină de străini pe care Iona nu îi cunoștea. El nu voia să plece.
2Marinarii de pe chei nu l-au întrebat unde se duce. Au luat moneda lui și au ridicat pânza. Iona s-a urcat la bord și și-a găsit un colțișor liniștit. Apa era calmă și albastră, și el și-a închis ochii.
3Apoi cerul s-a schimbat. Norii s-au îngrămădit ca lâna neagră. Vântul a început să împingă și să tragă. Valurile au crescut înalte ca niște ziduri, iar mica barcă se legăna și scârțâia. Iona s-a ridicat. S-a uitat la marea învolburată și a știut — adânc în pieptul lui, așa cum știi lucrurile care sunt adevărate — că furtuna venise din pricina lui.
4Iona s-a scufundat încet sub suprafața apei. Apa era răcoroasă, verde și plină de lumină.
5Peștele cel mare și-a deschis gura largă, și Iona a plutit în siguranță înăuntru. Era cald acolo, și liniștit, ca și cum te-ai odihni în întunericul dintre două bătăi de inimă.
6Timp de trei zile, Iona a stat în burta peștelui celui mare. În acea tăcere, fără nimic de văzut și fără nicăieri să fugă, a început în sfârșit să se gândească.
7Și s-a rugat — nu cu cuvinte frumoase, ci cu unele sincere, felul acela care seamănă cu a răsufla după ce ai ținut respirația prea mult. Te-am auzit, a spus el în liniște. Și sunt gata acum.
8Apoi peștele și-a aplecat ușor trupul cel mare, și Iona s-a rostogolit afară pe nisipul cald, clipind în lumina dimineții.
9A stat o clipă întins acolo, simțind pământul solid sub el și soarele pe față.
10Iona s-a ridicat în picioare. Și-a scuturat nisipul de pe tunică, și-a îndreptat mantia și s-a uitat spre răsărit — spre Ninive, foarte departe, plină de străini care nu îl cunoșteau. A tras o gură de aer. Apoi a început să meargă.
