1Adânc în pădurea verde și bătrână, unde stejarii creșteau atât de înalți încât vârfurile lor atingeau norii, trăia o fetiță pe care toți o numeau Roșcuța. Purta o pelerină de lână stacojie, cusută de bunica ei, și nu o dădea jos niciodată, nici măcar în dimineți calde ca aceasta.
2Roșcuța dădu din cap, ridică coșul pe braț și pășì în pădure.
3Cărarea șerpuia printre rădăcini acoperite de mușchi și pete de lumină solară. Clopotei albaștri se legănau de o parte și de alta. Roșcuța fredona încetișor, cu codițele ei negre legănându-se și cu bocancii ei maro foșnind ușor pe frunzele căzute.
4Degetele Roșcuței se strânseră pe mânerul coșului. Își aminti ce îi spunea mereu mama ei: Nu împărtăși planurile tale cu oameni străini. „Mă plimb doar," spuse ea politicos și își continuă drumul cu pași hotărâți.
5Roșcuța îi observă privirea. Observă și scurtătura, și cât de repede trotase el deja pe ea.
6Nu îl urmă. Rămase pe cărarea largă, scăldată în lumină, și merse și mai hotărâtă decât înainte.
7Dar înainte ca Roșcuța să apuce să ridice zăvorul, auzi un sunet ușor dinăuntru — un zastor care se trăgea cu un clinchet ferm. Bunica auzise deja labe mari pe pietrele din grădină și își încuiase singură ușa.
8Pădurarul ieși de la marginea copacilor, cu toporul pe un umăr, și stătu pur și simplu acolo, în văzul întregii poieni. Atât a fost de ajuns. Lupul, care nu dorise decât o dimineață liniștită și neobservată, găsi poiana foarte aglomerată și foarte luminoasă.
9Se uită o dată la pădurar, o dată la Roșcuța care stătea liniștită lângă coșul ei, și apoi se întoarse și se strecură înapoi printre brazi fără niciun sunet.
10„Intră, draga mea," spuse Bunica. „Am făcut loc pe masă pentru prăjiturele cu miere." Roșcuța ridică coșul, își îndreptă gluga stacojie și pășì înăuntru, unde focul era cald și ceaiul de flori de soc era aproape gata de turnat.
